Hmmm…”despărțirile”, pun pariu că nimeni nu iubește această etapă dar fiecare la rândul nostru trece prin ea. Unii o simt ca o dramă a vieții lor, ca un tunel întunecat la capătul căruia nu există lumina, dar ca să te bucur totul trece, dar absolut totul și nu mint.
Sfatul meu pentru tine este să plângi cât încape prima perioadă fără pic de rușine. De preferabil alături de cea mai bună prietenă sau de una singură, iar în cazul băieților habar nu am, defapt am, dar te las să te prinzi tu de unul singur ce ai de făcut.
Evită să petreci timpul doar în compania ta. Cel mai de ajutor sfat e să fii în permanență ocupată atât la muncă cât și cu gașca de prieteni.
Astfel, în perioada asta critică este foarte important să nu-ți pierzi mințile, să rămâi matur sau să te maturizezi dacă încă n-ai făcut-o, e momentul perfect pentru asta. Sau poate nu?;)))
Încearcă să accepți că ai greșit, asta nu înseamnă că trebuie să te învinuiești pentru ceea ce ți se întâmplă atât pe tine cât și pe fostul tău partener până la ură. Reacționează calm și acceptă situația, nu te împotrivi.
Nu insista să remediezi situația dacă pe bune crezi că ați luat decizia corectă. Asta ar putea să te inducă în eroare și să-ți provoace pe mai mult timp suferință.
Speranța, după părerea mea că ar fi putut evolua altfel lucurile între voi este contraindicată în cazul dat. De ce? Pentru că nu are rost să plângi ceea ce s-a consumat deja ori să faci tot posibilul ca să schimbi cumva situația, sau și mai rău, să faci planuri de acțiune despre cum ai putea să întorci persoana după care suferi. Logic, pentru că dacă s-a ajuns la o ”despărțire” înseamnă că lucrurile nu mergeau așa de roz ca să mai tragi atâta de timp.
Iar ca la final, acceptă că ți se întâmplă anume ție asta, pentru că viața este mai interesantă astfel decât dacă ai rămâne într-o relație monotonă sau toxică. Restul e deprindere…
